Podu' Stricat

Directions

Podu' Stricat ↟ Outdoor and Adventure Photography ↟
�Brașov, Transilvania , România �

Țin minte când eram copil și voiam să știu de Sabin, nu îl strigam din prima. În colțul porții, lângă stâlp, era o crăpă...
25/09/2026

Țin minte când eram copil și voiam să știu de Sabin, nu îl strigam din prima. În colțul porții, lângă stâlp, era o crăpătură mică ce-mi permitea să văd câtuși de puțin la el în curte. Că îl vedeam, că nu îl vedeam, rezultatul era același. Se termina cu strigăte. Mi-am adus aminte de asta acum, când văd cm călugării se strâng la rugăciune. Ei sunt mereu în „curtea lui Dumnezeu” și rareori aruncă câte un ochi prin vreo crăpătură către lumea noastră. La mine e fix invers. Sunt un copil care aruncă rar câte un ochi către Dumnezeu, prin cine știe ce crăpătură, și mai apoi plec iar să fac prostii, păcate mai bine zis. Rar strig, dar, la fel ca Sabin, Dumnezeu răspunde mereu. Eu sper ca, într-un final, dacă o fi de ajuns și acest mic „tras cu ochiul” către cele cerești, să fie suficient ca Dumnezeu să deschidă poarta și să mă lase la El în grădină. Sabin o făcea de cele mai multe ori, iar dacă n-o făcea, ori nu era acasă, ori dormea, ori îl dispera ceva. Voi fi un copil toată viața și sper să am putere și credință să pot privi prin acele crăpături mereu. Măcar atât…

Muntele mi-a dat mereu o pace pe care nu am mai găsit-o în altă parte. Liniștea și osteneala de a-mi purta singur povara...
10/09/2026

Muntele mi-a dat mereu o pace pe care nu am mai găsit-o în altă parte. Liniștea și osteneala de a-mi purta singur povara sufletului, dar și pe cea din spate, atârnată pe umeri, mă calmează, în mod paradoxal. Sunt un om care judecă mult și simt, de multe ori, că am nevoie să-mi biciuiesc trupul prin durere și efort, ca să revin cu picioarele pe pământ. Simt nevoia să-mi dobor trupul, pentru ca sufletul să se apropie din nou de Dumnezeu. Cu mult timp în urmă, am gustat din harul Cerului și tare aș mai vrea să trăiesc măcar o secundă în acea stare. Dar toate au un rost. Poate că această căutare face parte din planul lui Dumnezeu pentru mine și nu degeaba m-a lăsat să gust din darurile Lui. Azi, când simt că mă îndepărtez de drum, iau calea potecii și merg până la epuizare. La capătul potecii, când trupul e sleit și mintea golită, sunt cu un pas mai aproape de Rai.

Așa arată „acasă” uneori. Întins pe iarba grasă a Bucegilor și doar cu o tentă subțire care să mă despartă de infinitul ...
11/08/2026

Așa arată „acasă” uneori. Întins pe iarba grasă a Bucegilor și doar cu o tentă subțire care să mă despartă de infinitul negru și frumos al nopții. Urcușu-i greu, nemarcat și plin de vegetație, dar, la fel cm spune un cântec folk, „ăsta-i drumul către Rai”. Observ că de multe ori scriu despre liniște, pace, singurătate. Poate pentru că aici le găsesc pe toate, în forma lor cea mai simplă. Departe de zgomotul orașului, de telefoane, de oameni și de toate lucrurile care ne conving zi de zi că trebuie să fim mereu undeva, să facem ceva, să ajungem undeva.
Aici nu trebuie să ajungi nicăieri. Doar stai. Asculți iarba mișcată de vânt, privești cm se sting ultimele lumini peste munți și, pentru câteva ore, uiți că există altceva în afară de tine, cortul tău și întunericul care se așază încet peste Bucegi. Poate că asta caut de fiecare dată când urc. Nu singurătatea în sine, ci liniștea pe care numai ea mi-o poate da. Iar uneori, ca să găsești drumul către Rai, trebuie doar să urci suficient de sus.

Cain și Abel nu au murit odată cu paginile Vechiului Testament. Trăiesc printre noi. În fiecare familie, în fiecare oraș...
13/07/2026

Cain și Abel nu au murit odată cu paginile Vechiului Testament. Trăiesc printre noi. În fiecare familie, în fiecare oraș, în fiecare colț al lumii. Îi întâlnim pretutindeni, purtând alte nume, alte steaguri și alte adevăruri. Alb și negru. Îngeri și demoni. Vechi și nou. Noi și ei. Cândva eram oameni. Astăzi suntem tabere. Ne privim peste garduri invizibile și ne măsurăm unii pe alții nu după caracter, ci după convingeri. Nu după fapte, ci după etichete. Parcă nu mai locuim aceeași lume. Ni se spune că trăim cele mai bune vremuri. Poate că așa este. Avem mai mult confort decât au avut regii de altădată, dar tot mai puțină liniște. Avem acces la întreaga lume, dar ne simțim mai singuri ca niciodată. Vorbim fără încetare, însă ne înțelegem tot mai puțin. Poate că asta doare cel mai tare. Nu zgomotul. Nu crizele. Nu nesiguranța. Ci sentimentul că lumea pe care o cunoșteam se îndepărtează încet, asemenea unei cabane luminate, rămasă în urmă într-o noapte de iarnă. O vezi pentru o vreme, apoi lumina ei devine tot mai mică până când se pierde în întuneric. Și totuși, istoria are obiceiul de a se repeta. Vremurile ușoare nasc adesea oameni fragili, foarte sensibili, iar vremurile grele nasc oameni puternici. Așa a fost mereu. Așa poate că va fi și de această dată. De aceea încă mai sper. Sper că după această lungă noapte va veni o dimineață. Sper că oamenii vor redescoperi bunul simț și răbdarea. Sper că adevărul va valora din nou mai mult decât aplauzele, iar deciziile se vor baza pe logică, nu după sentimente. Iar dacă Dumnezeu îmi va îngădui să ajung bătrân, cu barba albă și pașii rari, mi-ar plăcea să privesc lumea pentru ultima dată și să recunosc în ea ceva din frumusețea simplă pe care o avea în copilăria mea. Nu o lume perfectă. Nu o lume fără greșeli.
Doar o lume care și-a găsit din nou…normalitatea.

N-am căutat niciodată performanța într-ale muntelui. N-am plecat la drum cu gândul de a atinge neapărat vreun vârf anume...
09/07/2026

N-am căutat niciodată performanța într-ale muntelui. N-am plecat la drum cu gândul de a atinge neapărat vreun vârf anume, de a măsura diferențe de nivel sau de a transforma fiecare pas într-o statistică. Nici nu mi-am asumat riscuri și nici nu cred că o voi face vreodată. Am considerat mereu că muntele îmi este prieten. Iar cu prietenii nu te iei la trântă, nici măcar în glumă. Anii trec. Genunchii devin din ce în ce mai șubrezi, puterile se mai împuținează, însă muntele rămâne neschimbat. Îl găsesc mereu la fel de prietenos și are întotdeauna același efect asupra mea: mă liniștește. Când pășesc pe potecă cu mii de draci în rucsacul sufletului meu, prima gură de aer rece, primul pas în golul alpin, prima floare de colț ivită dintre stânci , toate acestea exorcizează demonii pe care îi port mereu după mine.
Mă întreba cineva ce înseamnă să fii munțoman.
Nu cred că înseamnă să aduni vârfuri, kilometri sau diferențe de nivel. Nu cred că înseamnă să învingi muntele. Cred că înseamnă să-i cauți compania. Să-l respecți. Să-l asculți. Iar din când în când, să-l lași să-ți pună sufletul în ordine.

E bine pe pământ. Atât de bine, încât uneori mi se pare nedrept că omul nu primește mai mult timp.Aș petrece câte un an ...
07/07/2026

E bine pe pământ. Atât de bine, încât uneori mi se pare nedrept că omul nu primește mai mult timp.
Aș petrece câte un an pe fiecare vârf muntos. Mi-aș face casă pe o pășune alpină și aș învăța pe de rost înflorirea fiecărei veri. Aș alerga după iezii de capră neagră până mi-aș strica picioarele și aș sta zile întregi întins în iarbă, privind norii trecând peste creste, fără să-mi doresc nimic altceva.
Și totuși, dacă aș avea o veșnicie, poate că n-aș mai vedea nimic cu adevărat.
Poate că floarea aceasta există pentru mine tocmai fiindcă o voi pierde. Poate că lumina de pe munte mă emoționează fiindcă știu că se va stinge în câteva clipe. Poate că pământul și viața sunt atât de frumoase tocmai fiindcă nu ne sunt date pentru totdeauna.
Nu am o veșnicie aici. Am doar zile, luni și ani. Dar, din când în când, mă opresc, respir adânc și mă uit în jur. Și atunci mă cuprinde aceeași mirare: cât de bine e pe pământ și cât de norocos sunt că am apucat să trăiesc pe el.

Ce mult am trăit în nemulțumire… Nimic nu mă mulțumea sau, cumva, găseam nod în papură la orice. Dar a venit ziua în car...
28/06/2026

Ce mult am trăit în nemulțumire… Nimic nu mă mulțumea sau, cumva, găseam nod în papură la orice. Dar a venit ziua în care mi-am dat seama cât de norocos sunt. Cât de norocos sunt că Dumnezeu a rânduit să am tot ce am, să trăiesc această viață sănătoasă, să locuiesc aici, la poalele muntelui, să pot păși oriunde dorește talpa mea să calce, să simt, să văd, să aud și să iubesc atât de mult, atât de multe, atât de intens. Astăzi Îi aduc slavă lui Dumnezeu pentru toate. Fără voia Lui, nu aș fi fost martor la această lume minunată. Iar la final vă las o vorbă a Sfântului Augustin:
„Fericirea este să știi să-ți dorești ceea ce ai deja.”

Știam că nu trebuie să mă prindă seara în pădure. Nu azi! Știu ce urmează și cel mai bine e să mă ascund în scorbura aia...
24/06/2026

Știam că nu trebuie să mă prindă seara în pădure. Nu azi! Știu ce urmează și cel mai bine e să mă ascund în scorbura aia imensă de la baza bradului secular. De data asta, ceața nu se lasă peste codru, mută, goală, fără să facă zgomot. De data asta, ceața vine-n vârtejuri, vine dansând, vine însoțită de un murmur grav. Când eram mic, auzisem poveștile astea, dar nu le-am crezut. Din tot ce consideram basm, a rămas o singură vorbă întipărită-n mintea mea: dacă te strigă, să nu răspunzi! Sunt la Jocu’ Țiganilor. Așa se numește bucata asta de pădure. Nu mai văd nimic, dar murmurul devine din ce în ce mai puternic. Tremur tot, tremură frunzele, tremură pământul, cetina și frunza uscată de pe pământ încep să se ridice într-o levitație tremurată. Din albul acela ca laptele zăresc totuși cinci siluete. Cinci femei, cinci iele, cinci Sânziene care se țin de mână într-o horă hipnotică. Nu înțeleg ce cântă, dar uneori mă strigă. Trebuie să tac și să privesc cm totul se învârte în jurul lor. Ceața, pământul, frunzele, cetina, timpul, anii, veacurile, eternitatea.
Adorm.
Mă trezesc greu, abia îmi pot mișca trupul. E noapte, dar lumina lunii mă face să pot vedea câte ceva în jur. Privesc în jos și văd cm barba-mi acoperă burta, iar pletele-mi ajung la brâu. Sunt bătrân. Dar cât de bătrân?! Ajuns în sat, lumea nu mă recunoaște. Mă priveau la fel de ciudat cm mă uitam și eu la felul în care erau îmbrăcați. Eu purtam o ie murdară, iar ei niște haine ciudate, cu mâneci scurte și pantaloni la fel de scurți. Nu știam ce se întâmplă până nu m-am întâlnit cu cea mai bătrână femeie din sat. Baba care încă mai trage pe mâini oamenii și pune oasele la loc. Îi spun cine sunt și se albește. Auzise de mine. Auzise de mine când era copilă. Auzise că am dispărut în seara de Sânziene, cu mult înainte ca ea să se nască. În cimitir aveam și o cruce. “Pierdut în codru. 24 Cireșar 1780.” Trecuseră 246 de ani. Am dormit 246 de ani. Au trecut două secole jumate de când am răspuns la chemarea ielelor.

Hai să vă spun ceva. Am văzut muntele cm se transformă. Când eram copii, poteca spre Mălăiești era lată cât palma. La f...
22/06/2026

Hai să vă spun ceva. Am văzut muntele cm se transformă. Când eram copii, poteca spre Mălăiești era lată cât palma. La fel și cea spre Curmătura. Dacă întâlneam zece persoane pe traseu, era mare lucru. Astăzi, multe dintre aceste trasee au devenit adevărate bulevarde. Dar nu asta este problema. Există totuși niște reguli și limite nescrise. Urcăm pe munte ca să scăpăm de agitație, de gălăgie, de mizerie și, uneori, chiar de oameni. Urcăm pentru liniște sau pur și simplu ca să schimbăm mirosul de smog cu cel de cetină. Înțeleg că multora vă este teamă de urs. E normal. Dar haideți să nu transformăm pădurea într-un imens stadion verde din care să se audă, din minut în minut, goarne, fluiere și vuvuzele. Da, este bine să ne facem simțită prezența. Dar când pe traseu sunt deja o sută de oameni, nu mai este nevoie să sufle fiecare în câte o goarnă din cinci în cinci minute. În acel moment nu mai speriați ursul, ci îi deranjați pe cei din jur. Luați-le cu voi dacă vă oferă liniște sufletească. Dar nu abuzați de ele.
Și, dacă tot am ajuns aici, să vorbim și despre boxe.
Muntele nu este locul potrivit pentru muzică dată la maximum. Dacă vreți să ascultați ceva, folosiți căști. Cei din jur au venit să asculte pădurea, apa, vântul și liniștea, nu playlistul vostru. Mai am o rugăminte. Nu vă parfumați înainte de drumeție.
Poate părea un detaliu minor, dar pe potecă mirosul puternic de parfum este adesea mai deranjant decât mirosul de transpirație. Mai bine miroși a om care merge pe munte decât a parfum amestecat cu transpirație. Și încă ceva. Pentru cei care își fac nevoile direct în potecă: mai faceți câțiva pași în afara cărării. Știu că uneori nu alegem momentul, dar puțin respect pentru ceilalți nu strică. Acasă nu cred că faceți în pat. Muntele este casa noastră. Este templu. Este altar. Este locul în care fugim ori de câte ori avem puțin timp liber. Nu vă bateți joc de el. Respectați-l. Fiți blânzi cu el. P.S. Alergătorii montani care aruncă ambalaje de geluri sau batoane, au înțeles greșit ce înseamnă sportul, educația montană și să te autodepășești. Dacă tot vă place să crească pulsul, aplecați-vă după propriul gunoi, sigur va crește pulsul cu cel puțin 5 bpm

Address

Rasnov

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Podu' Stricat posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Shortcuts

Share

Category