26/03/2023
A nu avea acces la o locuire adecvată reprezintă o serioasă manifestare a excluziunii sociale. Am putea adăuga că a nu avea o locuinţă şi a trăi sub cerul liber reprezintă cea mai dură formă a excluziunii sociale, alături, probabil, de cea a lipsei actelor de identitate. Locuinţa stabilă – în sensul de a avea unde să locuieşti, nu cu sensul de proprietate, ci de stabilitate pe termen mediu, cel puţin – reprezintă un element fundamental în desfăşurarea tuturor celorlalte activităţi cotidiene legate de activităţile familiale comune, petrecerea timpului liber, odihnă şi chiar muncă. „Acasă” nu este doar un concept abstract, ci reprezintă un loc de refugiu şi de stabilitate şi linişte, asigurând, pentru cei mai mulţi dintre noi, intimitatea şi siguranţa de care avem atât de multă nevoie. Pentru fiecare dintre noi, „acasă” reprezintă un loc anume, fiind, invariabil, asociat cu un spaţiu anume, cu o casă anume, chiar dacă, în unele situaţii, ne simţim „ca acasă” la prieteni, părinţi, rude, sau chiar în anumite locuri. „Acasă” reprezintă siguranţă.
În 2005, aproximativ 100 de milioane de oameni din întreaga lume erau fără adăpost. În România se estimează că există peste 15 000 de persoane adulte fără adăpost din care mai mult de 5000 trăiesc în București. Accesul acestora la servicii de asistență socială și medicală este foarte dificil, peste 60 % dintre ele nu au acte de identitate și sunt atât de desocializate încât și-au pierdut capacitatea de a se adresa instituțiilor și organizațiilor pentru ajutor. Marea majoritate a persoanelor adulte fără adăpost nu au asigurare medicală, nu știu sau nu sunt capabile să se adreseze instituțiilor specializate pentru ajutor nici chiar în situațiile de urgență. Peste 25 % dintre persoanele adulte fără adăpost au probleme psihiatrice care pot fi diagnosticate prin observare directă, iar 40 % au dezvoltat afecțiuni similare psihozelor. Circa 56% din oamenii care ajung în stradă din cauza problemelor psihice consumă alcool și suferă de boli precum schizofrenie, tulburări de personalitate cu diferite grade de re**rd.
Principalele cauze pentru care oamenii ajung în stradă sunt conflictele familiale, în special divorțul, evacuările, pierderea locului de muncă și, specific persoanelor cu probleme de sănătate mintală, escrocheriile. Unele persoane ajung în stradă pentru că au fost date afară din casă de către propria familie, pe când altele pentru că au avut o casă care a fost retrocedată fostului proprietar, în urma legii caselor naționalizate. Eșecul personal și neadaptarea la condițiile sociale existente fac parte cauzele endogene ale fenomenului și țin de anumite patologii comportamentale. Este vorba, în primul rând, de adolescenții care pleacă de acasă pentru că nu vor să se supună regulilor impuse de părinți (să învețe, să aibă un program limitat de acces la internet sau programe TV, să se întoarcă acasă la ore stabilite etc.), dar există și adulți care decid că strada este mult mai ușor de suportat. Unele persoane ajung oameni ai străzii pentru că nu se pot adapta mediului familial, în mare măsură din cauza tulburărilor de comportament. Sunt imprevizibili, generează teamă și au un potențial agresiv sporit.
Un studiu efectuat în București în perioada decembrie 2008 - noiembrie 2009, a indicat faptul că din 100 de persoane care trăiesc pe străzi, 77 % sunt bărbați, iar restul de 23 % sunt femei și că 98 % dintre oamenii fără adăpost sunt din București, iar restul de 2 % sunt veniți din provincie. În ceea ce privește categoriile de vârstă predominante ale care locuiesc pe străzile bucureștene sunt 46–55 ani la bărbați și 26–35 la femei. O altă „sursă” de oameni ai străzii sunt copiii care provin din centrele de plasament care, după împlinirea vârstei de 18 ani, sunt eliminați din sistemul de protecție a copilului și nu mai au unde să locuiască.
