18/10/2026
𝐉𝐨𝐡𝐚𝐧𝐧𝐢𝐭𝐞𝐫𝐢𝐢
Când am ajuns în Germania, s-a potrivit să mă întâlnesc destul de repede cu organizația Johanniter-Unfall-Hilfe e.V. Cum eu plecasem din România blestemând în urmă, cu tot năduful din mine, țara din care veneam, ei au devenit destul de repede comunitatea în care îmi doream să mă integrez și de la care am început să învăț lucruri pe care, mulți ani mai târziu, aveam să le folosesc în construirea locului Tășu.
Probabil că atunci nu mi-am dat seama, dar ei au fost și cei care m-au făcut să încep să simt dorul de casă. Numai că eu încă stăteam departe de foc, îmbrăcat în cojocul acela greu al convingerii că „la noi oricum nu se poate”. Prima ruptură în cojoc a apărut când m-au întrebat dacă nu vreau să lucrez și pentru acțiunile pe care ei le făceau în România.
De aceea, Camionul de Crăciun are cu un an mai mult decât Tășuleasa Social. Camionul ne-a luat, de fapt, cu el în dezvoltarea organizației, iar prima noastră structură a început să se formeze atunci când Camionul a devenit un convoi uriaș, pe care îl descărcam până primăvara. Și tot de acolo a apărut Ziua Voluntarilor Mici.
Uli Kraus este omul care conduce această uriașă acțiune a Camionului de Crăciun și unul dintre oamenii care au ținut vie legătura dintre noi în toți acești ani.
Au trecut 27 de ani de atunci. O relație care nu s-a întrerupt niciodată și fără de care poate că n-am fi reușit să ducem Via Transilvanica până la capătul ei de astăzi.
Ieri m-am întors la Nürnberg, la Johanniterii mei, cu o piatră din Munții Rodnei. Kevin Schwarzer, unul dintre conducătorii Johanniter din regiune, își dorise o bornă Via Transilvanica pentru locul lor. Iar noi am făcut ceea ce am învățat în toți acești ani de prietenie: când apare posibilitatea să facem ceva bun împreună, încercăm să facem cât mai mult din ea.
L-am rugat pe Ivan Ivanov, unul dintre sculptorii noștri, să facă o piatră care să vorbească despre prietenia dintre oameni. Ivan mi-a spus că nu este suficient să sculptăm piatra, ci trebuie să sculptăm și soclul pe care stă. Pentru că soclul reprezintă faptele noastre. Toate faptele puse laolaltă, care ne ridică puțin mai sus, ca să putem vedea mai departe.
Iar oamenii de pe această piatră suntem noi. Cei care suntem încă aici și cei care nu mai sunt printre noi. M-am gândit mult la Horst Bertram și Dieter Horst, doi oameni care mi-au fost foarte dragi și care ne-au inspirat atât de mult. Dar și la Lorand Szuszner, alături de care am lucrat și de la care am învățat enorm.
Din Germania n-am dus acasă doar ajutor material. Am dus idei, încredere și curajul de a face lucruri care la început păreau imposibile. Și din toate acestea a crescut Tășuleasa Social.
Dar piatra pe care am adus-o ieri nu este singură. Am făcut două borne identice. Una va rămâne la Nürnberg, iar cealaltă va fi montată în România, pe Via Transilvanica. Pentru că un parteneriat adevărat are întotdeauna două părți și mi-am dorit ca fiecare să aibă o bucată din povestea celuilalt.
Două pietre în două țări diferite, care vor spune aceeași poveste. Povestea unei prietenii construite prin fapte.
Auzindu-i ieri pe Uli Kraus și pe Dr. Nasser Ahmed, unul dintre primarii orașului Nürnberg, vorbind despre parteneriatul dintre Johanniter-Unfall-Hilfe și Tășuleasa Social, am început să înțeleg că zdroaba noastră nu a fost în zadar și că, după atâția ani în care am primit și am învățat atât de multe de la acești oameni, am început, în sfârșit, să plătim și noi câte puțin din datoria pe care o avem față de ei.
Iar eu cred că mai avem multe de făcut împreună.
*****
𝐃𝐢𝐞 𝐉𝐨𝐡𝐚𝐧𝐧𝐢𝐭𝐞𝐫
Als ich nach Deutschland kam, hatte ich das Glück, ziemlich schnell die Johanniter-Unfall-Hilfe kennenzulernen. Ich hatte Rumänien verlassen und dabei voller Wut und Enttäuschung auf mein Heimatland geschimpft. Die Johanniter wurden bald zu einer Gemeinschaft, zu der ich unbedingt gehören wollte. Von diesen Menschen begann ich vieles zu lernen, was ich viele Jahre später beim Aufbau von Tășuleasa Social in Rumänien brauchen würde.
Damals war mir das wahrscheinlich noch gar nicht bewusst, aber es waren auch diese Menschen, die dafür sorgten, dass ich langsam wieder Heimweh bekam. Trotzdem hielt ich noch Abstand zum Feuer. Ich trug immer noch diesen schweren Mantel der Überzeugung: „Bei uns in Rumänien geht das sowieso nicht.“ Der erste Riss in diesem Mantel entstand, als mich die Johanniter fragten, ob ich nicht auch bei ihren Hilfsaktionen in Rumänien mitmachen möchte.
Deshalb ist der Weihnachtstrucker ein Jahr älter als Tășuleasa Social. Eigentlich hat uns der Weihnachtstrucker bei der Entwicklung unserer Organisation mitgenommen. Unsere ersten festen Strukturen entstanden, als aus einem Lkw ein riesiger Konvoi wurde, mit dessen Entladung und Verteilung wir bis zum Frühjahr beschäftigt waren. Und daraus entstand auch unser Tag der kleinen Freiwilligen.
Ulrich Kraus, für uns einfach Uli, leitet den Johanniter-Weihnachtstrucker bundesweit und gehört zu den Menschen, die unsere Freundschaft über all die Jahre lebendig gehalten haben.
Seitdem sind 27 Jahre vergangen. Eine Freundschaft, die nie unterbrochen wurde und ohne die wir es vielleicht nicht geschafft hätten, die Via Transilvanica bis zu dem Punkt zu bringen, an dem sie heute steht.
Gestern bin ich nach Nürnberg zurückgekommen, zu meinen Johannitern, und hatte einen Stein aus den Rodna-Bergen in Rumänien dabei. Kevin Schwarzer, Mitglied des Regionalvorstands der Johanniter in Mittelfranken, hatte sich einen Stein der Via Transilvanica für ihren Standort gewünscht. Und wir haben das getan, was wir in all den Jahren unserer Freundschaft gelernt haben: Wenn sich eine Möglichkeit bietet, gemeinsam etwas Gutes zu tun, dann versuchen wir, so viel wie möglich daraus zu machen.
Ich habe Ivan Ivanov, einen unserer Bildhauer, gebeten, einen Stein zu gestalten, der von der Freundschaft zwischen Menschen erzählt. Ivan sagte mir, dass es nicht reicht, nur den Stein zu bearbeiten. Auch der Sockel, auf dem er steht, sollte gestaltet werden. Denn dieser Sockel steht für unsere Taten. Für all die Dinge, die wir gemeinsam getan haben und die uns ein Stück höher tragen, damit wir weiter sehen können.
Und die Menschen auf diesem Stein, das sind wir. Diejenigen, die heute noch hier sind, und diejenigen, die nicht mehr unter uns sind. Ich habe dabei besonders an Horst Bertram und Dieter Horst gedacht, zwei Menschen, die mir sehr am Herzen lagen und die uns so sehr inspiriert haben.
Und ich denke auch an Lorand Szuszner, mit dem ich viele Jahre zusammengearbeitet habe und von dem ich unglaublich viel lernen durfte.
Aus Deutschland habe ich nicht nur materielle Hilfe mit nach Hause genommen. Ich habe Ideen, Vertrauen und den Mut mitgenommen, Dinge zu tun, die am Anfang unmöglich schienen. Und aus all dem ist Tășuleasa Social gewachsen.
Aber der Stein, den ich gestern mitgebracht habe, ist nicht allein. Wir haben zwei identische Steine geschaffen. Einer bleibt in Nürnberg, der andere wird in Rumänien auf der Via Transilvanica aufgestellt. Denn zu einer echten Partnerschaft gehören immer zwei Seiten, und ich wollte, dass jede Seite ein Stück der Geschichte der anderen bei sich hat.
Zwei Steine in zwei verschiedenen Ländern, die dieselbe Geschichte erzählen. Die Geschichte einer Freundschaft, die durch gemeinsame Taten gewachsen ist.
Als ich gestern Ulrich Kraus und Dr. Nasser Ahmed, einen der Bürgermeister der Stadt Nürnberg, über die Partnerschaft zwischen der Johanniter-Unfall-Hilfe und Tășuleasa Social sprechen hörte, begann ich zu verstehen, dass all unsere Mühe nicht umsonst gewesen ist. Und dass wir nach all den Jahren, in denen wir von diesen Menschen so viel Hilfe bekommen und so viel gelernt haben, endlich anfangen konnten, ein kleines Stück unserer Dankesschuld zurückzugeben.
Und ich glaube, dass wir gemeinsam noch sehr viel vorhaben.
