16/08/2026
Triunghiul meu. Dunărea, Balta și Copacul.
Trei locuri care, de ani de zile, mi-au fost muze. Am revenit la ele de sute de ori, în toate anotimpurile, la răsărit, la apus, pe ceață, pe vânt, pe ape mari și în veri uscate. Și de fiecare dată am găsit ceva nou de fotografiat.
Numai că, în ultimii ani, locurile mele s-au schimbat.
Balta s-a ascuns încet în spatele stufului. A crescut înalt și des pe maluri, iar multe dintre păsările și momentele pe care altădată le urmăream ore întregi prin obiectiv au devenit aproape imposibil de fotografiat de la sol. Doar drona mă mai ajută din când în când să văd Balta așa cm o știam.
Dunărea se schimbă și ea. Scade, se retrage, își mută malurile. Acolo unde cândva era numai apă, apar limbi de nisip și insule noi. Unele rămân, altele dispar. Parcă în fiecare an fotografiez o altă Dunăre.
Și apoi e Copacul...
El a rămas.
Singur, în același loc, falnic și încăpățânat, martor la toate schimbările din jurul lui. L-am fotografiat de atâtea ori încât nici nu mai știu câte imagini am cu el. Dar de fiecare dată când ajung aici îl caut cu privirea.
Balta se ascunde. Dunărea își schimbă chipul. Timpul își face treaba.
Copacul rămâne.
Martor la ape mari și ape mici, la veri, ierni, secetă, furtuni și la toate poveștile care au trecut pe lângă el.
Iar eu mă întorc.
Poate pentru fotografie. Poate pentru lumină. Sau poate doar ca să văd dacă cele trei muze ale mele mai sunt acolo.
Dunărea. Balta. Copacul.
Trei puncte pe harta mea. Și o bună parte din povestea mea de fotograf.
16 August 2026
