https://www.facebook.com/1795513540721585/

Marius Valentin Turcuman, Bucharest (2026)

31/05/2026

𝐂𝐚̂𝐧𝐝 𝐟𝐚̆𝐜𝐞𝐚𝐦 𝐞𝐮” 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐞 𝐮𝐧 𝐚𝐫𝐠𝐮𝐦𝐞𝐧𝐭...

În ultima vreme am început să disprețuiesc cel puțin două tipuri de discursuri. Primul este cel în care oamenii aruncă cu nonșalanță replici de genul: „Pe vremea când făceam eu, când eram eu...”.
Dar eu mă întreb: și acum? Ce mai faci acum? Ce mai știi acum? Cine mai ești acum?
Lucrurile astea nu sunt sustenabile, ca să folosesc un cuvânt la modă. Cred că, dacă ai făcut cu adevărat ceva, dacă ai învățat cu adevărat ceva, o parte din tine păstrează acel lucru și astăzi. Nu se șterge totul cu buretele. Mai ales când vorbim despre caracter. Cine este construit să muncească, să creeze, să învețe sau să lupte pentru ceva va face asta și la 25 de ani, și la 50.
La fel stau lucrurile și cu poveștile despre potențial, perspective și promisiuni. Înainte să te analizeze alții, înainte să te ridice pe un piedestal sau să te condamne, trebuie să înveți să te privești singur cu sinceritate. De multe ori lumea te umflă artificial și te transformă într-un semizeu. Alteori îți taie aripile înainte să apuci măcar să zbori. Odată cu anii am învățat ceva. Desigur, mai ales din greșeli. Oamenii îți vor spune adesea exact ceea ce vrei să auzi. Îți vor descrie versiunea ideală a ta, omul care ți-ar plăcea să fii. O vor face fără să le pese că, într-un fel sau altul, îți fac rău. Pentru că, între adevăr și confort, cei mai mulți aleg confortul.
Iar atunci când începi să crezi doar în aplauze, pierzi contactul cu realitatea. Și nu există pericol mai mare decât să confunzi imaginea pe care ceilalți o au despre tine cu omul care ești cu adevărat.
Overall, la final, sau cel puțin așa mi-ar plăcea mie să stea lucrurile, ar trebui să conteze ceea ce știi să faci cu adevărat, nu cât de bine reușești să înșiri cuvinte care sună frumos. Sper să prind ziua în care valoarea reală, competența și faptele vor conta mai mult decât imaginea. Cred că o astfel de schimbare ar ajuta cu adevărat oamenii să evolueze.

Să nu uităm nici de eterna întrebare: ce te recomandă? Vocea? Talentul? Habar n-am ce este mai deranjant. Sper doar să dispară....

25/05/2026

𝑰̂𝒏𝒕𝒓-𝒐 𝒛𝒊, 𝒕𝒐𝒕̦𝒊 𝒅𝒆𝒗𝒆𝒏𝒊𝒎 𝒂𝒎𝒊𝒏𝒕𝒊𝒓𝒊𝒍𝒆 𝒑𝒆 𝒄𝒂𝒓𝒆 𝒍𝒆 𝒑𝒖𝒓𝒕𝒂̆𝒎

Văd adesea “imaginea asta” peste tot.....o mână mică, aflată la început de drum, și una care pare că a trecut deja prin tot ce înseamnă viață. Una atinge fără teamă, fără să știe ce urmează, iar cealaltă parcă ține în ea toate amintirile, toate pierderile, toate lecțiile pe care timpul le lasă în oameni. Și cred că tocmai asta face imaginea atât de grea și atât de frumoasă în același timp. Te face să te oprești puțin din tot zgomotul și să te întrebi sincer: dacă ai putea schimba ceva din drumul tău… ai face-o? Și dacă da, ce anume?
Nu cred că există om care să nu fi avut măcar o dată gândul ăla apăsător de „dacă făceam altfel…” sau „dacă rămâneam…” ori „dacă plecam mai devreme…”. Toți avem momente care încă ne urmăresc, lucruri pe care le-am spus prea târziu, oameni pe care i-am pierdut fără să vrem sau alegeri care au schimbat mai mult decât ne imaginam. Iar uneori cred că frica cea mai mare nu e să greșești.
Frica adevărată e să ajungi în partea cealaltă a imaginii — în partea în care îți amintești, oftezi și reflectezi — și să realizezi că ai răni pe care nici timpul nu le-a șters complet.
Mi-aș dori ca atunci când voi ajunge acolo să nu am regrete care să mă apese cu adevărat. Dar adevărul e că viața nu vine cu manual. Și uneori faci lucruri pe care n-ar fi trebuit să le faci. Nu pentru că sunt „greșite” după regulile altora sau pentru că nu sunt „politically correct”, ci pentru că așa e viața: încerci, greșești, înveți… iar uneori, fără să vrei, îi tragi și pe alții în propriile tale lupte.
Poate de asta am privit mereu viața ca pe un joc.
Nu un joc simplu sau lipsit de sens, ci unul în care te antrenezi constant să înțelegi cine ești. Un joc în care nu poți evolua decât după ce accepți niște adevăruri simple: viața are foarte puține reguli reale. În rest, majoritatea lucrurilor sunt doar reguli inventate de oameni, pagini scrise de alții despre cm „ar trebui” să trăiești.
Dar la final, cred că totul se reduce la ce lași în urma ta.
La oamenii pe care i-ai făcut să se simtă în siguranță lângă tine. La mâinile pe care le-ai ținut atunci când le era greu. La felul în care ai iubit, chiar și atunci când nu știai cum.
Pentru că timpul trece peste toți.
Și într-o zi, fiecare dintre noi va ajunge partea aceea a imaginii care nu mai aleargă… ci doar își amintește.
Sunt convins că, într-o zi, o să ajung în partea cealaltă — în partea în care nu mai alerg după oameni, după timp sau după versiuni mai bune ale mele, ci doar stau și privesc înapoi la tot ce am fost.
Iar dacă mi-aș dori un singur lucru atunci, ar fi ca oamenii pe care i-am iubit, i-am dezamăgit sau poate chiar i-am rănit să înțeleagă că, dincolo de ambiție, orgoliu, greșeli și luptele pe care nu le-am spus nimănui, fiecare a însemnat ceva pentru mine și fiecare a pus o cărămidă în omul care încă încerc să devin….
Pot spune asta sincer și fără niciun regret ascuns: nu a existat persoană în viața mea de la care să nu învăț ceva. Nu-mi amintesc pe nimeni care să fi trecut prin viața mea și să pot spune că mi-a lăsat doar rău în urmă. Pentru că până și oamenii care m-au durut au lăsat lecții, iar până și plecările au construit ceva în mine.
Și poate tocmai de asta mă simt norocos.
Pentru că am avut oameni care, într-un fel sau altul, m-au schimbat. Chiar dacă, uneori, sentimentele nu au fost reciproce, iar unele povești au rămas neterminate, fiecare om a lăsat o urmă în mine.
Iar urmele astea sunt, de fapt, tot ceea ce muncesc, învăț și construiesc în fiecare zi din mine însumi....

17/05/2026

𝐔𝐧 𝐨𝐦 𝐬𝐢𝐦𝐩𝐥𝐮, 𝐨 𝐥𝐞𝐠𝐞𝐧𝐝𝐚̆ 𝐮𝐫𝐢𝐚𝐬̦𝐚̆

„Prințul rătăcitor al Giuleștiului” sau, mai bine spus, omul care a însemnat pentru Rapid mai mult decât poate descrie un simplu titlu. Un amestec rar de talent, umor și suflet cald, așa cm puțini oameni au avut vreodată. Cu zâmbetul lui inconfundabil și cu vorbele spuse mereu din inimă, a rămas pentru mulți nu doar un portar legendar, ci o parte vie din emoția fotbalului românesc, o bucățică autentică din ceea ce însemna Rapidul de altădată. Recent, m-am uitat la un podcast cu Rică Răducanu și am rămas cu câteva lucruri întipărite în minte: simplitatea, onestitatea și curajul de a vorbi clar, direct și fără perdea. M-a impresionat enorm felul în care povestea despre fotbal și despre viață, fără măști și fără prefăcătorie.
Două remarci mi-au rămas în mod special în suflet:
„Mircică, NU avem trupă, NU te duce…”
și poate cea mai puternică dintre toate:
„Când îți cânta imnul… era belea.....”
Dincolo de glume și de povara anilor care se simte tot mai mult, m-a întristat faptul că uităm atât de repede oamenii care au însemnat ceva. Dacă nu mai avem nimic de câștigat, îi lăsăm în urmă — acea povară românească a întrebării: „Eu ce am de câștigat?”
L-am văzut la câteva meciuri în Sala Rapid și, sincer, dacă aș fi avut vreun cuvânt de spus în club, i-aș fi făcut locul lui acolo. Aș fi branduit acel scaun și l-aș fi chemat la fiecare meci. Rică este Rapid, iar Rapidul va muri puțin câte puțin dacă oameni precum nea Rică dispar din peisaj... Rică nu a fost doar „portarul prins în ofsaid”. A fost omul care, prin glume, năzbâtii și umorul lui autentic, a adus bucurie unei lumi întregi. Iar într-o perioadă ca asta, în care parcă ne întoarcem spre vremuri tot mai grele, poate că doar umorul sincer mai poate salva ceva din sufletul unei țări.
Nu știu dacă nea Rică va citi vreodată aceste rânduri, dar mi-aș dori să știe că, în sufletul multor copii, adolescenți și adulți, el înseamnă zâmbet, bucurie și simplitate. Un om crescut în spiritul acelui cartier boem, cu o inteligență rară și un umor pe care doar oamenii cu adevărat speciali îl pot avea.
Pentru mine, nea Rică va rămâne mereu omul care nu a avut nimic de demonstrat, ci doar de oferit. Omul care, în orice necaz, găsea o glumă și mergea mai departe zâmbind, acolo unde mulți dintre noi ne-am fi pierdut.

Nea Rică, mata ești Rapid. Iar Rapidul va trăi atâta timp cât vor exista oameni care își vor aminti de dumneata.

08/05/2026

𝐂𝐮𝐫𝐢𝐨𝐳𝐢𝐭𝐚𝐭𝐞𝐚 𝐝𝐢𝐧𝐜𝐨𝐥𝐨 𝐝𝐞 𝐜𝐨𝐧𝐟𝐨𝐫𝐭 𝐬̦𝐢 𝐩𝐥𝐚𝐟𝐨𝐧𝐚𝐫𝐞

Acesta este unul dintre proiectele mele de suflet, un proiect născut din curiozitate, pasiune și dorința continuă de a înțelege tehnologia dincolo de ceea ce vedem la suprafață. Totul a început dintr-o simplă întrebare: „Cum aș putea face un sistem capabil să observe și să înțeleagă ceea ce se află în jurul lui?”. De acolo a început totul — nopți pierdute, ore de testat, greșeli, idei și multă ambiție. Așa a apărut Gicu, un sistem bazat pe Arduino și senzori, capabil să detecteze distanța și unghiul obiectelor printr-o scanare de 180 de grade. În spatele lui există însă mai mult decât hardware și cod. Există dorința de a construi ceva care evoluează constant. Urmează să integrez senzori de culoare, temperatură și un sistem de avertizare care să poată analiza mai multe informații simultan pentru a crea o imagine cât mai clară asupra obiectelor detectate. Întregul sistem este controlat printr-o aplicație web realizată în Python, Flask și JavaScript, unde datele sunt afișate live sub forma unui radar interactiv, statistici și rapoarte. Totul comunică în timp real, transformând niște simple valori primite de la senzori într-un sistem complet de monitorizare și analiză. Dar ceea ce face acest proiect cu adevărat special nu este doar partea tehnică. Este curiozitatea care m-a împins să continui chiar și atunci când lucrurile nu funcționau. Curiozitatea care mi-a demonstrat că stagnarea și confortul pot fi depășite prin muncă, răbdare și dorința de a învăța mereu ceva nou. Pentru mine, Gicu nu este doar un proiect. Este dovada că o idee pornită din pasiune poate deveni ceva real, construit pas cu pas, cu multă muncă și suflet.Mi-ar plăcea să am mai mult timp să învăț, pentru că simt ceva ce nici măcar nu pot explica pe deplin. Este sentimentul acela pe care nu vreau să îl pierd niciodată — convingerea că pot reuși doar dacă învăț, evoluez și muncesc constant…..

05/05/2026

𝐂𝐞 𝐨 𝐬𝐚̆ 𝐳𝐢𝐜𝐚̆ 𝐥𝐮𝐦𝐞𝐚? 𝐍𝐢𝐦𝐢𝐜, 𝐜𝐚̂𝐧𝐝 𝐧𝐮 𝐦𝐚𝐢 𝐜𝐨𝐧𝐭𝐞𝐚𝐳𝐚̆....

Cred că nu mai e cazul să o spun, dar vin din Moldova și, acolo, contează enorm ce spune lumea. Am crescut cu ideea asta, am fost educat în spiritul ei, însă am rupt totul în două la 18 ani, când am ales să părăsesc, probabil, cel mai frumos și sincer loc din viața mea: acasă. Mereu a contat ce spune lumea și, într-un fel, va conta întotdeauna, mai ales în zonele defavorizate, unde principiile și ideile rămân încăpățânate în jurul aceleiași replici: „Ce o să zică lumea, mamă?”. Sunt sigur că mulți au auzit asta și sunt și mai sigur că mulți au trăit sub presiunea ei. Pentru mine, însă, lucrul acesta s-a rupt în momentul în care am realizat că, în toate momentele grele din viața mea, „lumea” aceea nu era acolo, nu exista și nici nu va exista vreodată cu adevărat, pentru că este, în fond, o construcție imaginară, întreținută de pseudo-oameni care oferă sfaturi fără să cunoască realitatea. Am ales, așadar, să nu îmi mai pese ce spune sau ce va spune lumea, pentru că viața funcționează după un principiu simplu, aproape fizic: cauză și efect. Iar efectul îl simți tu, nu ceilalți. „Lumea” dispare atunci când consecințele devin reale. Ba mai mult, de fiecare dată când auzeam „ce o să zică lumea”, ajungeam să fac exact opusul, uneori chiar mai intens, doar pentru a-mi demonstra că pot să trăiesc după propriile reguli. Am fost conștient de repercusiuni și le-am simțit pe deplin, dar au fost ale mele. Au existat și momente în care, rămas singur, fără acel „zgomot” exterior, am făcut lucruri pe care nici eu nu credeam că sunt capabil să le fac. Lucruri despre care nu am vorbit și, probabil, nu voi vorbi vreodată. Dar, în sinea mea, m-am simțit mândru.
Iar dacă am reușit să ridic și pe altcineva odată cu mine, atunci acel „succes” a căpătat cu adevărat sens. Pentru că, până la urmă, atunci când îți merge bine, e bine să faci masa mai mare....Sper ca, într-o zi, să reușim cu toții să rupem definitiv această „pisică în două”, iar „lumea” aceea să nu mai însemne nimic pentru nimeni. Să nu mai fie o presiune, o teamă sau o limită invizibilă care ne ține pe loc.Mi-ar plăcea ca „lumea” să fie definită doar de oamenii care îți spun „da, poți”, de cei care te susțin sincer și care cred în tine fără condiții. Iar „acasă” să nu mai fie un loc din care pleci ca să te regăsești, ci locul în care visele prind rădăcină și devin, pas cu pas, realitate….

27/04/2026

𝐎𝐠𝐥𝐢𝐧𝐝𝐚 𝐮𝐧𝐮𝐢 𝐩𝐢𝐨𝐧……

Mi-a plăcut să joc șah. Nu atât de mult cât mi-a plăcut tenisul, dar îmi plăcea. Pentru că, la fel ca în tenis, trebuie să calculezi, să anticipezi și să reacționezi înaintea adversarului — uneori chiar înainte ca el să apuce să gândească mutarea. Mă uitam la mâinile domnului și îmi imaginam cm au trecut anii peste ele. Zâmbetul nu se vedea în poză, dar știam că era acolo. Am pierdut mult în viață. Și știu că voi mai pierde. Știu și de ce. Dar e greu să schimbi orgoliul. E aproape imposibil să oprești ambiția. Și e nedrept, într-un fel, cm ai putea opri dorința unui adult de a ține minte promisiunea din copilărie: “Să nu uiți niciodată cine te-a ajutat… dar nici cine te-a încurcat.”
Mi-ar plăcea ca, peste câțiva ani, să mă uit înapoi și să pot spune: Am reușit. Nu m-am mințit pe mine.
Și poate atunci voi reuși să-mi recâștig zâmbetul — pe cel pe care l-am lăsat undeva acasă, crezând că lucrurile efemere îmi vor aduce fericirea. Sau, mai sincer spus, că iluziile îmi vor hrăni visele…. Până în ziua în care va veni acel moment, mă voi uita în oglindă și nu voi vedea doar chipul meu, ci amintirea acelui „pion” rătăcit, mic și încăpățânat, care a înaintat fără să știe dacă va ajunge vreodată la capăt, dar care a refuzat să se oprească, chiar și atunci când fiecare pas îl costa bucăți din el, sperând în tăcere că, dincolo de toate pierderile, va deveni ceva mai mult decât a fost vreodată lăsat să creadă că poate fi.

29/03/2026

𝐈𝐚𝐫𝐭𝐚̆-𝐧𝐞, “𝐈𝐥 𝐋𝐮𝐜𝐞”… 𝐍𝐨𝐢 𝐚𝐦 𝐮𝐢𝐭𝐚𝐭, 𝐭𝐮 𝐚𝐢 𝐝𝐚𝐭 𝐭𝐨𝐭…….

Iubesc țara asta. Mi-a plăcut mereu aici și, dincolo de tot, mi-aș dori să rămân aici. Dar urăsc tot ce ține de partea aceea a oamenilor „pricepuți”, a celor care uită prea repede și a celor care fac orice — absolut orice — doar ca să nu-și amintească cine sunt și ce au făcut cu adevărat ceva. Mi-e scârbă de cei care judecă astăzi și mâine caută aceeași persoană pentru o poză. Mi-e ciudă că, de fapt, nimeni nu a înțeles nimic. Eu cred că omul acesta ajunsese într-un punct în care ar fi fost capabil să-și dea și ultima fărâmă de energie, poate chiar viața, pentru ca echipa asta să reușească ceva cu adevărat. Dar oare cei din teren au simțit asta?
Atâtea trofee, atâtea realizări… și noi doar comentăm. Noi, care nu am făcut nimic. Unde e numele nostru? Ce jucător se oprește pentru noi? Cine vine să se încline în fața noastră, în timp ce o țară întreagă îi rostește numele?
Dar nu… noi știm mai bine. „e bătrân”, „nu mai știe”, „nu e ce trebuie”. Dar cu cine? Cu cine, spuneți-mi? Nu mai avem jucători de ani de zile, iar totul pornește de sus, dintr-un sistem stricat: decizii proaste, reguli absurde, un mecanism ruginit care distruge tot, încet, dar sigur. România nu a pierdut acum. România pierde de mult. A început să piardă din clipa în care nu a realizat că acest mecanism distruge totul pe termen lung. Jucători promovați pentru impresari, copii de sponsori ținuți în teren, valori ignorate… și pentru ce? Pentru câștiguri de moment, pentru interese mici, pentru bani fără suflet. Fotbalul — sportul — a devenit o afacere rece în mâinile unor oameni care nu iubesc cu adevărat ceea ce fac. Îmi pare rău. Îmi pare rău pentru cei care chiar vor să construiască ceva, dar nu sunt lăsați. Pentru cei care ar putea, dar nu au cum...
Mi-aș dori doar atât: ca Mircea Lucescu să rămână în istoria României așa cm merită. Pentru tot ce a făcut. Pentru tot ce a dat. Pentru tot sufletul pus acolo, fără rezerve. Pentru că a vrut ca România să mai simtă încă o dată bucuria aceea pură, sinceră, imposibil de descris.

Il Luce… iartă-ne că am fost atât de orbi. Atât de grăbiți să judecăm. Atât de incapabili să înțelegem omul care, poate, a încercat cel mai sincer să ne scoată din noroi..

Cu recunoștință, un copil care a înțeles că România înseamnă „Lucescu”.

24/03/2026

Mai patrioți decât mulți…

Trăim într-un timp în care există un milion de opinii, sute de analiști, generații mai noi și mai vechi care vorbesc, comentează, judecă… și totuși, în tot acest zgomot, nu pot să nu mă întreb: unde e România aia? Unde e țara care avea mândrie, orgoliu, dorință adevărată de a demonstra? Pentru că, nu demult, “ne băteam cu cei mai toți din lume și eram tot ROMÂNI, tot cu fizic mai mici, mai mari… dar eram buni RĂU” …Astăzi, parcă s-a pierdut ceva esențial… ambiția, orgoliul, dorința de a demonstra. Vorbim despre culori, dar ne gândim la cluburi, la imagine, la aparențe. Suntem primii la declarații, dar jocul lasă de dorit. Poate de aceea m-am întors la tenis...Nu dintr-o obligație, ci dintr-o nevoie personală — dorința de a depăși bariere, de a simți din nou lupta cu mine însumi. Pentru că ambiția de a fi mai bun astăzi decât ieri și mâine mai bun decât astăzi este, poate, singurul lucru care te ține viu în competiție. Și totuși… această ambiție nu o mai văd la mulți.Nu am fost niciodată un microbist în sensul clasic. Totuși, la oamenii mai mari decât mine am observat mereu altceva: o lumină în ochi, o bucurie sinceră atunci când vorbeau despre Hagi, Dobrin, Duckadam — nume care nu erau doar jucători, ci simboluri. Lista ar putea continua, dar, din păcate, nu cu multe nume. Și atunci apare întrebarea: ce aveau ei și pare că nu mai avem noi? Foamea. Ambiția. Dorința de a ieși din anonimat și din sărăcie… pentru că, da, uneori tocmai lipsurile te împing să evoluezi, să lupți mai mult, să vrei mai mult.
În imagine este Camelia Bălțoi, prezentatoarea știrilor de sport de la Antena 1 — persoana care și-a făcut din celebrul îndemn „Să aveți o zi cu zâmbet” o adevărată marcă personală. Un mesaj simplu… dar care spune, de fiecare dată, mai mult decât pare.Poate că exact asta ne lipsește astăzi: zâmbetul, încrederea, liniștea de a nu vedea în jur doar dușmani. Cred că e timpul să ne întoarcem la lucrurile simple — să zâmbim, să credem, să luptăm. Să ne ambiționăm pentru ceva mai mare decât noi, pentru o generație care ar putea scrie istorie.
La FINAL… istoria nu este despre cei care vorbesc, ci despre cei care înving....

22/03/2026

Am învățat să pierd ca să mă câștig…

Am rămas cu sentimentul că tot contextul(n-ai diplomă) ăsta a ajuns să mă exaspereze. Atâtea oportunități ratate, atâta frustrare — și parcă totul pornește de la „o hârtie”. Am înțeles prea târziu că societatea funcționează după niște reguli, uneori nedrepte. Mi se pare că ar trebui să conteze mai mult ce știi să faci, nu cine te recomandă. Ce poți aduce în plus, nu pe cine poți să „sapi” ca să ajungi mai sus.
Și totuși, mă întreb: ce contează cu adevărat astăzi? Vocea? Talentul?
Îmi amintesc cm eram eu acum 8 ani… parcă nu aveam atât de mult curaj….Tăceam, înghițeam și mergeam mai departe.Acum am realizat că e o tâmpenie să nu spui ceea ce gândești, pentru că, la final, tot ajungi să pierzi….Astăzi sunt pregătit să pierd tot ce nu mi se cuvine, nu mai vreau să mă agăț de lucruri doar de frică sau din obișnuință.
Prefer să spun ce cred, chiar dacă asta înseamnă să pierd pentru că, uneori, pierderea e singura formă sinceră de câștig. Cred că, dacă aș putea, mi-aș da mie, celui de acum 8 ani, curajul și înțelepciunea de a schimba lucrurile pentru el. Să nu mai tolereze prostia și bădărănia doar ca să se adapteze sau să fie acceptat.Sunt lucruri pe care știu că nu am cm să le schimb. Dar poate asta e cea mai mare realizare a mea: faptul că am înțeles că trebuie să fac lucrurile pentru mine. Că nu trebuie să urmez turma doar pentru că e mai ușor. Pentru că, de cele mai multe ori, turma nu are dreptate.
Și mai ales… turma nu va fi niciodată acolo pentru tine. Niciodată…….

01/03/2026

O picătură "din mine"pentru o viață întreagă...

De ce? E simplu. Totul a început când am ajuns în București, pe la 18 ani. Auzisem că primești o zi liberă și niște bonuri de masă – pe atunci cred că erau în jur de 70 de lei, nu mai știu exact. Pentru mine, la vârsta aceea, însemna mult, era suficient cât să mă descurc câteva zile, iar ziua liberă chiar conta – era o pauză binevenită, o gură de aer.
La început am mers pentru beneficiile acelea mici, dar importante, apoi, fără să-mi dau seama, a devenit un obicei. De ani buni, la fiecare 65 de zile, îmi fac programare și merg să donez, un "ritual" tăcut pe care îl respect cu seriozitate.
Nu pot spune că atmosfera este mereu plăcută, uneori oamenii de acolo par încruntați, obosiți, poate copleșiți. Au fost și știri care sugerau că sângele ar fi „tranzacționat”, lucruri care te pot pune pe gânduri, dar nimic din toate astea nu m-a descurajat..... din contră.
Îmi amintesc vorbele unei doamne de acolo care mi-a spus că grupa mea sanguină este de mare ajutor pentru bebeluși, gândul că o parte din mine ar putea salva sau ajuta un copil atât de mic a schimbat totul. Din acel moment, nu a mai fost despre bonuri sau despre ziua liberă. ....A fost despre responsabilitate, despre a face ceva concret, real.
De multe ori văd oameni care se asociază cu durerea sau suferința altora pentru a câștiga simpatie, pentru imagine, pentru validare. Și mă întreb: oare când vom face lucrurile pur și simplu pentru că sunt bune? Nu pentru aplauze. Nu pentru postări. Ci pentru că putem....
Eu donez sânge. Atât. Fără zgomot. Fără pretenții. Doar cu speranța că, undeva, într-un salon de spital, viața cuiva merge mai departe puțin mai ușor....

Marius Valentin Turcuman

31/05/2026

25/05/2026

17/05/2026

08/05/2026

05/05/2026

27/04/2026

29/03/2026

24/03/2026

22/03/2026

01/03/2026

Address

Website

Alerts

Contact The Business

Shortcuts

Share