Imagini de colecție

Imagini de  colecție Imagini de colecție vechi.
(2)

04/05/2026

Dem Rădulescu si Jean Constantin 😊

22/01/2026

În jurul anului 1921, la Paris, Constantin Brâncuși trăia departe de lume, dar aproape de lucrurile esențiale. Atelierul său nu era doar un loc de creație, ci și un spațiu de liniște, ordine și reflecție.
În acea perioadă apare Polaire, cățelușa care avea să-i fie alături ani la rând. Nu era un animal de companie în sens obișnuit. Era prezența constantă din viața lui zilnică. Polaire apărea în fotografii, îl însoțea în atelier și îi ținea companie în tăceri lungi.
Brâncuși nu era un om al vorbelor multe. Credea în simplitate, în esență, în forme reduse la adevăr. Prietenia cu Polaire reflecta exact acest mod de a fi. Nu era nevoie de explicații, doar de prezență.
Fotografia din jurul anului 1921 surprinde tocmai acest lucru: un artist la apogeu și un câine care nu cere nimic. Nici glorie, nici atenție. Doar să fie acolo.
Pentru Brâncuși, animalele reprezentau o formă de puritate. Spunea adesea că ele sunt mai aproape de adevăr decât oamenii. Polaire a fost, probabil, cea mai fidelă dovadă a acestei convingeri.
Într-o lume agitată, plină de expoziții, critici și controverse, Polaire era ancora lui. O prietenie simplă, tăcută, reală.
Poate de aceea această imagine emoționează și astăzi. Nu pentru că îl arată pe Brâncuși celebru. Ci pentru că îl arată uman.

17/01/2026

PECO a apărut într-o Românie în care comerțul cu petrol era strict controlat de stat. Numele venea de la Petrol și Comerț și desemna rețeaua națională prin care se distribuiau carburanții într-o economie planificată, unde nimic nu era la întâmplare.
În anii ’60–’80, stațiile PECO erau simple și funcționale. Nu existau branduri concurente, nu existau promoții, nu existau magazine. Nu alimentai singur. Angajatul venea, deschidea p***a, alimenta cu combustibil și nota cantitatea. Clientul aștepta. Totul avea un ritm lent, aproape ritualic.
Benzina nu era un produs de consum liber. Se economisea, se calcula, se primea uneori cu restricții. Mașinile erau puține, iar oprirea la PECO era un moment important al drumului, nu o formalitate. Dacia 1300, ARO, camioanele și autobuzele de stat erau imaginea obișnuită a acelor ani.
Prețurile erau stabilite centralizat și erau identice în toată țara. Nu conta dacă erai la oraș sau la sat, la munte sau la mare. PECO funcționa după aceleași reguli peste tot.
În anii ’90, PECO a rămas pentru o perioadă principalul furnizor de carburanți din România, chiar dacă piața începea să se schimbe. Treptat, alimentarea s-a modernizat, au apărut benzinăriile private, iar vechiul sistem a dispărut.
Dar cei care au trăit acea perioadă își amintesc clar:
PECO nu era despre grabă.
Era despre ordine, așteptare și drum.
Așa arăta comerțul cu petrol în România de altădată.

15/01/2026

„Unele dimineți de iarnă aveau miros de pâine caldă și conserve aliniate perfect.”

Așa începea o zi obișnuită într-o alimentară românească din anii ’70. Podeaua curată trosnea ușor sub pașii cumpătați ai clienților, iar lumina dimineții se strecura prin vitrina magazinului și lovea borcanele de zacuscă, compot și dulceață de gutui.
Pe rafturi, ordonate cu o disciplină tipic românească: conserve de carne, sticle de ulei, lămâi aduse rar, borcane de murături și cutii de brânză topită cu ambalaj lucios.
În vitrinele reci – telemea, cașcaval, cârnați subțiri, salamul de Sibiu, ouă cu ștampila roșie. Fiecare produs avea greutate. Nimeni nu cumpăra fără rost. O pungă cu zahăr, o sticlă de Băbească, un baton de unt – erau lucruri pe care le duceai acasă cu respect.
Oamenii nu alergau. Așteptau. Cu răbdare, cu grijă. Din spate se simțea ușor parfumul doamnei de la tejghea și mirosul discret de brânză sărată.
Aceasta era România alimentarei. Nu erau etichete englezești. Nu erau reclame. Dar era viață reală, în simplitatea ei tihnită și demnă.

Ți-ai aminti gustul copilăriei dacă ai păși aici măcar pentru o zi?

13/01/2026

Fântâna Meridian, 1970– Inima uitată a stațiunii Mamaia.
Aici începeau vacanțele adevărate, în anii când Mamaia era un vis verde scăldat în soare. Fântâna Meridian din prim-plan nu era doar un punct de reper, ci locul unde se adunau familii, unde se râdea, se făceau poze și se trăiau veri de neuitat.

Totul în jur respira ordine, frumusețe și liniște. Hotelurile nu umpleau cerul, iar verdeața era mai multă decât betonul. În aer pluteau pescarușii, nu boxele.
Aceasta a fost Mamaia. O recunoști? Sau ți-au luat-o alții înainte să o cunoști cu adevărat?

12/01/2026

Iași, decembrie 1883.
Ion Creangă și Mihai Eminescu.
Prietenie adevărată, zidită în ani de vorbe și tăceri împărțite în bojdeuca de la Țicău.

Mihai era la București. Scria articole, trăia viața de ziarist, burlac, agitat și visător. Îi mergea vestea de spirit liber și aprig. Dar Creangă îl aștepta. Cu inima. Cu lumina aprinsă în căsuța lor de lut.

Și într-o seară de iarnă, când lemnele trosneau în sobă și ninsoarea bătea în geam, Ion a scris:

„Mihăiță dragă,
Să știi că-mi lipsești. Casa parcă-i mută de când te-ai dus.
Mai stau seara și mă uit spre ușă, zicând că o deschizi și vii cu pălăria pe-o parte și vreun vers nou în gând.
Ia mai lasă tu gazeta și vino acasă! Să bem un vin, să ne râdem ca altădată.
Ție nu ți-e dor de pădurile noastre? De păsările din Copou?

Hai, vino!

Al tău,
Creangă”

Povestea lor n-a fost doar literatură. A fost viață.
Două suflete mari, legate prin glumă, cuvânt și tăcere.
„Unele prietenii nu au nevoie de vorbe. Doar de întoarceri.”

11/01/2026

„Aceasta nu e o scenă dintr-un film.
Așa arăta Bucureștiul în anii ’40.”

Calea Victoriei, într-o zi ploioasă, când orașul încă își păstra eleganța interbelică.
Clădiri moderne pentru vremea lor, oamenii îmbrăcați in costume cu pălării negre, umbrele grele de ploaie și mașini franțuzești care înaintau încet printre bălți — toate făceau parte din viața de zi cu zi.

Era o capitală care visa mare:
-Cafenelele din jurul Cercului Militar pline de artiști și jurnaliști.
-Farmacii, cinematografe și magazine cu nume franțuzești.
-Tramvaie care vibrau pe linii lucioase de ploaie
-Scriitori și profesori ieșind din librării.

Un oraș viu, aflat între două epoci:
— încă plin de speranța și stilul anilor interbelici
— dar deja sub umbra vremurilor grele care aveau să vină

Privind acum această scenă, în mișcare, pare că facem un pas în timp.
Străzi ude, motoare care mormăie încet, oameni grăbiți, lumini reflectate în asfalt.

Un București frumos, așa cm a fost, înainte ca istoria să-l rănească.

O felie de memorie adusă la viață.
Capitala României, în momentul ei de eleganță calmă.

11/01/2026

„Iarna lui 1985 a înghețat străzile României, dar nu a înghețat răbdarea oamenilor.”

Era comunism, iar o simplă butelie cu gaz putea însemna cină, căldură și încă o zi în care familia nu tremura lângă aragazul stins. În cartierele orașelor, înainte să se lumineze de ziuă, românii ieșeau din blocuri cu căciuli groase, paltoane uzate și câte o butelie de metal trasă pe un cărucior improvizat.

Coada se forma devreme și se întindea ca un șarpe prin zăpadă.
Unii își găureau tălpile bocancilor pe loc, alții stăteau pe butelii, păstrându-și poziția până la livrare. În jur, blocurile gri respirau frig și tăcere, iar fiecare trecător știa exact ce se întâmplă fără să întrebe nimic: **se așteaptă gaz**.

Oamenii se încălzeau cm puteau — cu câte o glumă spusă printre dinți, cu un gest de solidaritate, cu un ceai fierbinte ținut în buzunar.
Nu era bucurie, dar era înțelegere: toți erau în aceeași luptă cu gerul, lipsurile și tăcerea alimentarei.

Când, în sfârșit, camionul cu butelii apărea din depărtare, coada înăsprită de frig se transforma într-un murmur de speranță. Știau că nu ajunge pentru toată lumea, știau că unii pleacă acasă cu mâna goală. Dar nimeni nu renunța.

Așa arăta o zi obișnuită într-un oraș din România comunistă.
Un tablou de iarnă în care oamenii stăteau drepți, înfruntau gerul și își duceau viața mai departe cu demnitate.

Pentru unii — trecut demult uitat.
Pentru alții — copilăria lor.
Pentru toți — o lecție: românii au fost obișnuiți să reziste împreună.

31/12/2025

Jean Constantin și o întâmplare tare cu Puiu Călinescu! :)

În Venezuela, pe malul lacului Maracaibo, există un fenomen unic numit fulgerele Catatumbo. Acolo fulgeră aproape 260 de...
23/11/2025

În Venezuela, pe malul lacului Maracaibo, există un fenomen unic numit fulgerele Catatumbo. Acolo fulgeră aproape 260 de nopți pe an, de multe ori ore întregi, în același loc.

Acest „spectacol de lumină” apare când aerul cald și umed de deasupra lacului se întâlnește cu aerul rece din munți, creând una dintre cele mai intense zone cu descărcări electrice de pe planetă. Uneori, se pot vedea sute de fulgere pe oră.

Se spune că marinarii foloseau acest fenomen ca un „far natural”, pentru că lumina fulgerelor se vedea de la zeci de kilometri distanță. 🌩

Tu ai merge vreodată să vezi locul ăsta? 😮

Address

Brașov
Brasov
500030

Website

Alerts

Be the first to know and let us send you an email when Imagini de colecție posts news and promotions. Your email address will not be used for any other purpose, and you can unsubscribe at any time.

Share