25/01/2020
"Dar cine a fost lângă tine când treceai prin toate astea?" A fost întrebarea pe care i-am pus-o Mădălinei după vreo oră în care îmi povestise despre viața ei, despre durerile și umilințele pe care le îndurase de-a lungul a patru ani trăiți cu o boală groaznică și fără diagnostic.
Venise la întâlnire cu baston și urcase cu mare efort două etaje. Uneori abia își aduna cuvintele, alteori se însuflețea și găsea resurse noi de energie și atunci, printre frazele lungi și frumos construite, vedeam omul sensibil, puternic și viu care e Mădă dincolo de boala asta.
Când începuseră durerile, spasmele, pierderile de memorie, Mădă ar fi putut foarte bine să fie oricare dintre noi. Se mutase în Viena, avea un job pe care îl iubea și pentru care muncise mult și fondase un ONG care îi aducea poate acel plus de sens după care alergăm cu toții atunci când viața a fost suficient de bună cu noi încât să avem unde dormi și ce mânca. Haosul fizic și mental în care a fost ea aruncată fără avertisment i-ar fi dărâmat și pe cei mai puternici dintre noi.
Încercam să mă pun în locul ei, să îmi imaginez că de mâine nu îmi mai răspunde corpul la comenzi, că nu îmi ies cuvintele pe gură așa cm le gândesc în cap, că mă dor toți mușchii și mă cuprinde groaza și mă duc din doctor în doctor și nimeni nu reușește să îmi spună ce se întâmplă cu mine, poate e în capul meu, poate trece cu calmante, dar nu trece și apoi îmi pierd locul de muncă, sursa de venit, mințile și încrederea în mine și în tot ce știam despre viață. Și prima reacție interioară a fost că sigur s-ar fi mobilizat mama, ar fi mers cu mine la toate investigațiile, s-ar fi luat la trântă cu doctorul care a îndrăznit să mă dea afară din cabinet pentru că nu au sens simptomele pe care i le descriu. Că familia mea ar fi venit la capătul pământului după mine să mă ia de acolo și, chiar și fără diagnostic, tot mi-ar fi fost un pic mai bine învelită în iubirea și grija lor.
Dar în povestea Mădălinei nu apărea nicio mamă să o salveze și nu puteam să scap de imaginea unei fete speriate care bâjbâie prin beznă de una singură. Așa că am întrerupt-o și am întrebat-o cu lacrimi în ochi cine a fost lângă ea. Și din toată experiența ei, partea asta m-a lovit cel mai tare. Părinții Mădălinei au murit amândoi de cancer, mai întâi tatăl, când ea era copil, apoi și-a îngrijit singură mama și a văzut-o murind sub ochii ei. Am întrebat-o dacă nu cumva s-a obișnuit să ajute, fără să ceară ajutor, dacă nu îi e greu să se pună pe sine pe primul loc. Poate mai puțin acum, de când boala a obligat-o să se întoarcă spre sine cu grija și iubirea de care avea atâta nevoie. Între timp a învățat că poate tocmai în momentele în care ne e cel mai greu, e și cel mai important să vorbim cu cei din jur, să le cerem ajutorul, să ne deschidem și să îi lăsăm să fie lângă noi.
Mai multe vă povestește Mădă aici în video. Știu, nu e chiar scurt, mi-am făcut griji în privința duratei și îmi propusesem să tai din el, dar ceilalți prieteni ai Mădălinei care sunt implicați în povestea asta mi-au spus că vor fi suficienți oameni care să își facă timp să o asculte. Așa că vă rog să vă faceți timp. Pentru că poate vă puteți imagina cât de greu v-ar fi și vouă să fiți în situația asta - bolnavi, singuri, incapabili să munciți din cauza bolii, cu economiile terminate după ani de analize medicale, ajunși în situația în care trebuie să cereți ajutor unor străini. Sau poate că nu străini, poate "oameni pentru oameni", cm zice Mădă.
La finalul primei noastre întâlniri, după ce am plâns și am râs împreună, ne-am îmbrățișat lung. În ciuda circumstanțelor triste care ne aduseseră împreună, era o stare de bine în cameră. M-am gândit atunci că, dincolo de un binevenit ajutor financiar, cel mai bun lucru care s-ar putea întâmpla după ce Mădă își spune povestea și o punem pe internet, ar fi să se creeze o comunitate în jurul ei și în jurul bolii Lyme despre care se găsesc atât de puține informații.
Am nevoie să cred că nu suntem singuri. Că în momentele cele mai întunecate e suficient să ne deschidem spre lume, să întindem o mână și cineva va fi acolo să ne întâlnească, să ne vadă, măcar să stea cu noi în întuneric.
Lăsându-mă să o ajut să își spună povestea, Mădă mi-a făcut un mare cadou - m-a ajutat ea pe mine să mă simt utilă, conectată, un pic mai bună. Poate așa o să vă simțiți și voi după ce o ascultați. Și poate că nu dați play la "încă o poveste tristă", poate că sunteți martorii unui moment de curaj - al Mădălinei, și de solidaritate umană - a tuturor celor care s-au adunat lângă ea pentru ca povestea să poată ajunge la voi și, de aici înainte, a tuturor celor care îi voi arăta Mădălinei că nu e singură.
http://livetruetoyourheart.com - pentru donații și mai multe detalii
For nine months Madalina slept on friends’ couches, so that she could afford to start up the NGO she founded in 2011 for an orphanage in Nepal, www.hhdprogra...
