20/05/2026
Luna aceasta, pentru mine, a fost una dintre acele luni intense în care am simțit că trăiesc mai multe vieți în același timp.
Între serviciul de admin, fotografia, editările nesfârșite, evenimente, organizarea, mesajele, responsabilitățile și toată presiunea pe care uneori o pun singură pe umerii mei fără să îmi dau seama am ajuns spre finalul lunii simțindu-mă mai obosită decât aș fi vrut să recunosc chiar și față de mine.
Și cred că uneori oamenii care creează din suflet nu obosesc doar pentru că muncesc mult… ci pentru că pun multă emoție în tot ceea ce fac.
Pentru că atunci când lucrezi cu oameni, cu amintiri, cu emoții reale, cu zile care nu se vor mai întoarce niciodată, nu poți apăsa pur și simplu un buton și să termini mecanic ceva.
Cel puțin eu una nu pot. Nu știu să creez pe grabă atunci când simt că fiecare fotografie poartă o poveste. Nu știu să livrez ceva doar ca să fie “gata”. Nu știu să mă desprind emoțional de ceea ce fac, pentru că în fiecare galerie există ore întregi de muncă, dar și bucăți din energia mea, din atenția mea, din inima mea.
Și deşi oamenii văd doar rezultatul în spate sunt nopțile târzii, momentele în care stau în fața ecranului până când mă dor ochii, zilele în care corpul îmi cere pauză dar mintea îmi spune că mai trebuie să termin încă ceva, sau lupta aceea interioară pe care o duc cu mine însămi atunci când simt că nimic nu este suficient de bine, suficient de perfect, suficient de frumos. Lucrez la asta zi de zi….🫣🫣
Pentru că adevărul este că sunt foarte exigentă cu mine. Poate uneori prea exigentă.
Și în tot haosul acesta, soțul meu este omul care îmi amintește cel mai des că suntem oameni înainte de toate. Că nu e necesar să demonstrăm mereu ceva ca să merităm iubire sau odihnă. Că avem voie să obosim. Că avem voie să respirăm. Că avem voie să ne oprim fără să simțim vinovăție pentru asta.
Iar săptămâna aceasta mi-am luat câteva zile de odihnă.
Zile unde să ma pot opri puțin din alergat, de a ieși pentru câteva momente din ritmul acesta continuu în care încerc mereu să fiu peste tot, pentru toți, făcând totul cât mai bine.
Zile în care să îmi aduc aminte că și eu am nevoie de grijă, în care să îmi las sufletul să se liniștească puțin.
Și poate că scriu asta pentru că știu că există mulți oameni care se simt la fel, dar care nu spun nimic, pentru că trăim într-o lume care glorifică oboseala, suprasolicitarea și ideea că trebuie mereu să faci mai mult, mai repede, mai perfect, ca și cm valoarea noastră ar depinde doar de cât reușim să ducem pe umeri fără să ne prăbușim.
Dar în același timp sunt profund recunoscătoare pentru tot ceea ce trăiesc, pentru oamenii pe care îi întâlnesc prin fotografie, pentru faptul că Dumnezeu mi-a oferit darul de a crea, de a simți atât de profund și de a transforma emoțiile oamenilor în amintiri care rămân.
Știu că sunt privilegiată să pot face ceea ce iubesc. Știu că sunt binecuvântată prin oamenii care îmi oferă încrederea lor, poveștile lor și momentele lor importante.
Și poate tocmai pentru că pun atât de mult suflet în tot ceea ce fac, corpul meu îmi amintește uneori că și sufletul are nevoie de odihnă.
Pentru că, indiferent cât de puternici încercăm să fim, rămânem oameni.
Iar uneori corpul vorbește înainte să o facă mintea. Prin oboseală. Prin epuizare.
Prin nevoia de liniște.
Celor care mă așteaptă cu răbdare pentru galeriile foto vreau să le mulțumesc din inimă pentru înțelegere, pentru răbdare și pentru faptul că îmi oferă spațiul de a crea în ritmul în care pot pune cu adevărat suflet în ceea ce livrez.
Iar uneori exact ceea ce mă face să creez atât de profund… este și ceea ce mă consumă cel mai tare.
Dar învăț, puțin câte puțin, că nu trebuie să mă pierd pe mine ca să pot dărui frumusețe altora. Învăț că odihna este necesară să pot da randament, că o pauză nu înseamnă eșec. Că a fi blândă cu mine nu mă face mai slabă.
Și poate că și tu aveai nevoie să auzi asta astăzi.
Că este ok să fii în ritmul tău.
Că este ok să ai nevoie de timp.
Că este ok să respiri.
Că este ok să fii om.
Uneori, cel mai sănătos lucru pe care îl putem face pentru sufletul nostru este să ne oprim puțin… să respirăm… să fim mai blânzi cu noi și să acceptăm că avem limite 🤗🤗🤍🤍🤍
